Omul sfințește locul (1).

Prin anii 1957 sau 58 a avut loc la Oradea o festivitate în memoria lui Mihail Eminescu, organizată de nu mai țin minte care instituție culturală a urbei. Reuniunea s’a desfășurat în frumoasa clădire a fostei Episcopii greco-catolice ai cărei proprietari dispăruseră prin temnițele, ocnele si lagărele țării (2). Prea demult pentru aduceri aminte precise... nu rețin decât faptul că în program era înscris „Luceafărul” și mă întrebam ce vor să facă cu el, care sunt adevăratele intenții sau scopuri. Era o perioadă de suspiciune generalizată, de bănuială permanentă, evenimentele tragice de la Budapesta (1956) fiind prezente în toate memoriile. Când i-a venit rândul, a apărut pe scena improvizată o persoană care nu mai era copil dar nici departe de copilărie nu era; o adolescentă părând la primă vedere firavă, dar hotărâtă și energică. A recitat cele 98 de strofe ale Luceafărului pe nerăsuflate, la instinct, fără fard, fără tehnică actoricească, dar cu o dăruire, o pasiune și o densitate care a pus toată asistența într’un fel de transă admirativă nu numai pentru performanța de memorizare realizată, ci mai ales pentru credința pasionată în puterea poeziei care transpira din prestația ei. O prezență și o prezentare memorabile. Mi-a rămas imaginea.
Foarte tânăra recitatoare era Doina, fata părintelui Gheorghe Coman parohul ortodox al Orăzii-Mari; scena se desfășura înainte sau după una  din arestările lui. Am cunoscut-o ulterior prin verișoara mea Tana, mezina nașului meu care, cu câtiva ani mai târziu, a fost și el arestat politic în cadrul sarcinei majore de lichdare a dușmanului de clasă.
Cu doi ani înnainte, fusesem numit la Oradea unde în paralel cu profesia de bacteriolog la laboratorul veterinar, lucram intens desenul și pictura sub îndrumarea sculptorului Iosif Fekete, care cu anii îmi va deveni un prieten important. Unul din cei care contează pe termen lung.
Expoziții regionale, o „personală” la București, (care m´a făcut să părăsesc în același timp și medicina veterinară și Oradea), m’au dus la câștigarea unui concurs al tinerilor pictori care îmi dădea dreptul să reprezint România la „a IV-a Bienală a tinerilor artiști” din 1965, la Paris, unde ducându-mă, am decis să mă stabilesc. Intr’un text tardiv privindu-mă, publicat în revista Familia” (3) de la Oradea, Blandiana amintește faptul că ne cunoscusem – ea elevă fiind − și că după plecarea mea a aflat „cu mândrie că un tânăr pictor din orașul nostru”  avusese succes la București.
Ne-am urmărit evoluțiile la distanță. Ea a devenit persomalitatea binecunoscută sub pseudonimul Ana Blandiana (4), eu îmi urmam „Calea prin tablouri” care este și titlul albumului conținând „Caietele de atelier” și o seamă de reproduceri, apărut în 2014 în Franța. Am trimis un exemplar Blandianei și soțului ei, Romulus Rusan (5), caracter vertical, luminos, care prin preocupările sale literare și civice îmi era foarte apropiat. Din cauza depărtării, nu am avut ocazia de a vorbi între noi pentru a ne cunoaște  mai bine. Am descoperit  târziu convergența opiniilor noastre în multe domenii, citindu-i scrierile: purtam amândoi un profund sentiment de venerație pentru rectitudinea comportamentului, pentru forța de caracter, probitatea și tenacitatea care l’au dus pe Iuliu Maniu la împlinirea cutremurătorului său destin (6). Știam demult că rămășițele pământești ale Menhirului de la Bădăcin nu au fost identificate nicicând. Zac pierdute și azi într’o  groapă comună pe undeva în subsolul periferiei Sighetului unde au fost aruncate de „oamenii de bine” care ne guvernau în acele vremi. In cadrul acestei apropieri am făcut donația tripticului „Requiem dedicat victimelor comunismului” pentru că locul lui era la Cimitirul Săracilor, „Necropola celor fără de mormânt” de la Sighet și datorită Blandianei, și-a găsit locul.
...Încă unul trăind cu mintea’n trecut − se va zice − sârguitor întru mărirea a ceea ce a fost. Inexact! Este exact contrariul. Gândul pentru această categorie de morți este rezultatul observației atente, reci și revoltate, zi după zi, an după an, timp de un sfert de veac, a peisajului politic actual, care determină comparații devastatoare pentru personalul care se ocupă în zilele noastre de afacerile publice. In ansamblu, el nu poate fi considerat, nu poate fi înregistrat altfel decât ca o catastrofă majoră. Câteva excepții nu fac decât să întărească regula, așa cum o floare nu aduce primăvara și cum...„o frunză veștedă nu dă cuvânt să zici că-i toamnă”.
Comparația impune în același timp supradimensionarea hiperbolică a celor ce au răpus, pentru că știm cum, de ce și de cine a fost realizată dispariția lor. Tot ea, comparația, se găsește la baza aurei luminoase care îi acoperă, impunând în același timp orientarea gândirii spre o altă scară a valorilor cu o altă greutate specifică; spre o țesătură de legendă și basm.
*
Cărările ni s’au încrucișat în început de vară la Florența, la intrarea” Galeriei Oficiilor”.
A fost o întâmplare miraculoasà, pentru că o mică minune este întâlnirea la care nu te aștepți, cu oameni pe care îi prețuiești, într’un punct geografic ce adăpostește atâta frumusețe acumulată de-a lungul istoriei. La Florența nimic nu e departe... nici Domul cu cupola lui Brunelleschi și campanila lui Giotto, nici Poarta Paradisului a lui Lorenzo Ghiberti, sau Davidul lui Buonarroti din piața Senioriei, frescele Fratelui Angelico de la Mănăstirea San Marco... puzderie de capodopere majore răspândite pe o suprafață relativ mică, descrise și comentate toate de Georgio Vasari în a sa „Viață a pictorilor, sculptorilor și arhitecților”...Toate la îndemână, plimbându-te.
Pentru mine anul întâlnirii (1971) a fost un an de îndoieli și de surpări. Cu un an înnainte avusesem la Muzeul de Artă Modernă din Paris o expoziție intitulată « Spațiul Metaobiectal ». A fost foarte bine primită și de specialiști și de microcosm, ceea ce făcea ca perspectivele să fie excelente. Numai că în acest interval (1970-1971) mi-am dat seama că mă închisesem de bună voie într’un fund de sac, o capcană și că − dacă aș fi continuat în aceeași direcție − mă auto-condamnam să mă repet la infinit, cum au făcut-o  atâția alții în jurul meu. A relua o o ideie, o formulă și a insista neobosit în același sens, nu era ceea-ce îmi doream. A face, fără a crede în ce fac, era mai presus de puterile mele. Eram descumpănit. A fost necesară o repunere în cauză radicală.
În acest context de incertitudine și de îndoială am început această călătorie în Italia. La Uffizzi, prin rangul pe care îl deține pe scara marilor muzee ale lumii și în plină lumină a zilelor toscane, ne găseam într’un spațiu privilegiat. Îmi amintesc că am avut cu prietenii mei o discuție privind evoluția picturii și ale artelor plastice....
Veneam de la Siena după ce reluasem contactul timp de mai multe zile cu « originalele » pictorilor făcând parte din « școala » cu același nume care se dezvoltase în jurul Pieței del Campo. Trecento și quattrocento-ul „primitivilor italieni”.
Impavidă, Siena a ținut piept Renașterii foarte multă vreme. Eram subjugat de acest spirit de frondă, de independență, dublată de statornicie. Mi se părea extraordinară

tenacitatea și atașamentul la concepția pe care o aveau pentru și despre pictură, acel „noli me tangere” superb al unor oameni ca Duccio di Buoninsegna, Simone Martini, Giovanni del Paolo, Lippo Memmi și atâția alții, unul mai minunat decât celălalt. Parcă îi auzeam zicând: „Noi stăruim în Sacru. La ce bun să Renaștem? Să ajungem în mai puțin de cinci secole la terminus, într’un urinar ?” Aveam o slăbiciune pentru acești pictori care prin originile bizantine a picturii lor aveau o legătură organică − pe care am simțit-o aproape fizic − cu Sucevița, cu Voronețul și celelalte mănăstiri din Bucovina, dar și cu alți câțiva mari iconari care au trăit în spațiul ortodox din Est, în frunte cu Teofan Grecul.
...Și totuși, în acel timp toate laudele, toate atențiile și foarte mulți bani ai familiei Medici, se revărsau asupra Florenței... și nimeni nu  poate pretinde (miracol al relativității) că ar fi fost pe nedrept.

Dece scriu toate  acestea? Poate pentru a-mi atrage atenția, înainte de toate mie-însu-mi, dar și altora, în ce măsură încărcătura emoțională, calitatea unui loc de regăsire exceptional, transformă o revedere întâmplătoare într’un eveniment care insinuându-se durabil în memorie are vocația de a deveni patrimoniu. 
Remarca pare a nu fi fost valabilă numai pentru mine. Cu mulți ani după revederea de la Florența, dedicația de pe pagina de gardă a cărții sale „America ogarului cenușiu”, Romulus Rusan mi-a făcut-o „în amintirea unei zile la Uffizzi”.
La apariția „Solstițiului de iarnă” Romi ne părăsise. Am trimis totuși cartea „Blandianei și lui Romi Rusan” pentru că nu-i puteam disocia și nici acum nu pot.


27/02/ 2018
Dragă Victor.

Am terminat de citit atât de neobișnuita ta carte, carte de istorie, de literatură, de filosofie, de memorii, de analiză politică, de analiză psihologică, dar mai ales carte de învățătură,  în sensul pe care îl dădeau cronicarii acestei locuțiuni.
Am cetit-o încet pentru că am fost mereu plecată și cu un program foarte  încărcat și de fiecare dată întoarcerea acasă era în același timp o întoarcere la lectura ei, grea nu numai pentru că presupunea concentrare, ci și pentru că era grea la propriu, nu o puteam citi stând culcată. (Mi-am amintit suportul pe care îl inventase Goethe la bătrânețe – dând unui meșter desenul să îl realizeze – pentru a putea sprijini cărțile în pat.)
Cred că am fost atât de impresionată pentru că această carte a ta este un fel de compendiu a obsesiilor unei lumi care a fost lumea noastră, (nu mă gândesc doar la Est sau la Occident, ci pur și simplu la cei ce am fost tineri în a doua jumàtate a secolului 20), a propriilor mele obsesii, iluzii și  deziluzii.
Este în felul ei o carte exhaustivă, un rezumat al unei lumi înaintând spre sfârșitul lumii, prinsă în chenarul malurilor Someșului.
Te felicit din toată inima. Și îți mulțumesc.
Cu drag,
Ana Blandiana.

 Știu bine că este un text neobișnuit, atât din punct de vedere al faptelor relatate, (pe care nu eu le-am inventat) cât și cel al  construcției  sau a temelor care se suprapun sau se întrepătrund. Nu puteam  face altfel pentru că atât ordinea evenimentelor cât și alegerea temelor s’au impus singure, prin logica proprie a conținutului.

                                          „Caiete de atelier”    Victor Cupsa. 23 / 04 / 2018.

(1) Proverb.
(2) PSS Valeriu Traian Frențiu episcopul greco catolic al Orăzii mort la Sighet în 1952.
      PSS Ioan Suciu episcop greco catolic mort tot la Sighet, un an mai târziu: 1953.
(3) Revista « Familia » seria V. Anul 51(151). Nr 5 (594) Mai 2015.
(4) Ana Blandiana. Poetă, scriitoare, eseistă, membră a Academiei Române. Împreună cu soțul ei Romulus Rusan crează
      « Memorialul represiunii și al rezistenței » de la Sighet, care obține « Labelul Patrimoniului European în 2018 ».
(5) Romulus Rusan.(1935-2016) Scriitor.  Autorul « Americii ogarului cenușiu », numeroase alte scrieri și monumentala 
      « Cartea Morților » Ed.Fundației Academia Civicà.2013 București.
(6) Iuliu Maniu. Om de stat român. Unul din marii actori ai Unirii din 1918. De trei ori prim-ministru între cele două răsboaie.
      Figură emblematică, șef al opoziției împotriva tuturor dictaturilor, cea a lui Carol II, cea a mareșalului Ion Antonescu,  cea
      Sovietică și a partidului comunist. Arestat și deținut în regim de exterminare, moare la vârsta de 80 de ani la Sighet
      împreună cu numeroși demnitari politici, religioși și oameni de înnaltă culturà ca Gheorghe Bràtianu.